Fiindcă acel bărbat drept, locuind printre ei, prin vedere şi auzire îşi chinuia zi de zi sufletul lui drept cu faptele lor nelegiuite. (2 Petru 2:8)

Am văzut! Am văzut lucrarea nelegiuită pe care fiii și fiicele oamenilor o lucrează înaintea ta, Doamne. De multe ori când ies din casă, inima mi se-ngreunează, căci ochii mei văd coruperea pe care omul a adus-o pe pământ.

Privesc copiii îngâmfați care au devenit pentru părinții lor asemeni jugului care atârnă greu pe gâtul boului, care ridică mâna să dea în cei care ară pământul pentru a le da roadele sale și le pregătesc moștenirea, și nimeni nu le-o oprește. Pierduți printre sticle colorate, jocuri, filme și desene animate, îmbuibați cu imaginații deșarte, trăiesc într-o iluzie întreținută de către părinți fără discernământ.

Pe fețele tinerilor întrezăresc frustări și suferințe, ascunse vizibil în spatele unor schimonoseli necioplite încă de adierea vremii, născuți într-o lume în care totul este posibil, dar nimic nu este tangibil.

Rănile din sufletele lor au produs rupturi până și în hainele pe care le poartă, podoaba ciuntită reflectă mintea distrată, pașii le sunt precum dezordinea din inimile lor. Sărăcia le-a curpins ființa și au ajuns cerșetori după atenție, avizi de ochi îndreptați asupra lor pentru a le umple golul din interior. Ca niște picături într-un ocean al uitării, speră ca pata lor de culoare să transforme monocromia într-un curcubeu, dar sfârșesc prin a fi diluați în neant, purtați de curenții violenți către întunericul din abis.

Entropia își arată dinții sfâșietori și în conștiința majorității, rupând din generație în generație, puțin câte puțin, hainele care îmbracă tinerele și doamnele. Astfel dezbrăcămintea femeilor cu moravuri ușoare a ajuns să reprezinte generațiile care se leapădă de dragoste, pentru a da frâu liber lascivității și poftelor trupești, a căror plinătate este goliciunea, care îmbrățișează curvia la piept și își omoară copiii în pântec.

Iată, mi-am întors privirile către cei care spun că se duc în casa Domnului, a căror închinare este în neascultare, și m-am minunat cum singura lumină pe care o au în viață o cumpără de la tejghea sub formă de ceară prăpădită. M-am dus apoi și spre alții care cheamă numele Domnului și am auzit orăcăitul broaștelor în mijlocul mlaștinilor, o cacofonie a lucrurilor sfinte împletite cu urâciuni omenești.

Câte îmi văd ochii, Doamne, cât mi-e sufletul de tulburat, căci femeile s-au suit în cap și bărbații au subjugat. Nu mai are nimeni curajul să deschidă gura, ca nu cumva femeia să nu-și mai deschidă coapsele. Bărbații au devenit asemeni unor copii care caută sânul, asemeni ursului care caută bârlogul în care să hiberneze.

Iar bătrânii... bătrânii aproape că nu mai sunt. Copleșiți de schimbare, privesc la destrăbălare amuțiți în stupoare, printre ei aflându-se și cei care, luați pe sus de păcat, s-au cufundat în nebunia vremurilor care sfârtecă puțina înțelepciune rămasă în ei.

Înapoi Înainte