Noi îl iubim pentru că întâi el ne-a iubit. (1 Ioan 4:19)

Apostolul Ioan ne descoperă o realitate despre dragostea de Dumnezeu pe care mulți nici măcar nu o conștientizează, căci dacă ar fi fost altfel, nu am fi avut atâtea bălării răsărite printre grânele Domnului.

Dragostea pe care i-o port Domnului nu a izvorât din inima mea pură și din dorința arzătoare de a veni la el. Dragostea mea pentru Dumnezeu este un răspuns la dragostea uriașă pe care el mi-o poartă și pe care nu o pot reflecta în toată splendoarea ei din cauza argintului întinat de zgură din care este alcătuită oglinda mea.

În aceste simple cuvinte se regăsește o adâncime de nebănuit, care poate fi ușor trecută cu vederea din cauza naturii noastre egocentriste. Este foarte ușor să ne lăsăm duși de gândul că lumea a fost făcută pentru noi și că Domnul Isus Cristos a venit să ne slujească nouă, când lucrurile stau cu totul altfel, el venind de fapt să facă voia Tatălui, acea voie perfectă și sfântă prin care a hotărât ca omul să nu fie distrus complet de pe fața pământului de atâtea ori, ci că va avea un loc lângă el pentru totdeauna, nu din merit, ci prin har, nu de la noi, ci de la el și prin el, ale cărui lucruri toate sunt.

Pentru a putea răspunde la dragostea Domnului, trebuie ca omul să-l cunoască mai întâi, căci cum poți spune că iubești pe cineva când nici măcar nu-l cunoști? Vei arăta la fel de sărăntoc ca vagabonzii pe care a tăbărât duhul necurat când au vrut să-l alunge prin Cristos pe care-l predica Pavel (Fapte 19:13Atunci, unii din iudeii pribegi, exorcişti, s-au angajat să cheme numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, spunând: Vă conjurăm prin Isus, pe care îl predică Pavel.). Așa și vagabondul care spune că-l iubește pe Dumnezeu, dar e în continuare îmbrăcat cu zdrențele faptelor sale drepte (Isaia 64:6Dar noi suntem toţi ca un lucru necurat şi toate faptele noastre drepte sunt precum zdrenţe murdare; şi toţi ne ofilim ca o frunză; şi nelegiuirile noastre, ca vântul, ne-au dus.).

Oamenii care spun că-l iubesc pe Dumnezeu, dar nu-l cunosc cu adevărat, sunt mincinoși. Aceștia proiectează o percepție personală, sau colectivă, despre natura lui Dumnezeu la care pot răspunde prin inimile lor căzute cu o dragoste lumească. Practic se află în ceea ce în programare poartă numele de buclă infinită: dragostea față de percepția denaturată despre Dumnezeu produce fapte care confirmă dragostea și o amplifică și mai mult care produce și mai multe fapte și tot așa.

Adevărul este simplu, dragul meu: omul a fost făcut să răspundă la dragostea Domnului, nu să o inițieze, cum însăși oglinda nu produce obiecte, ci le reflectă pe cele din juru-i. Dacă nu există lumină în încăpere, atunci nu are ce să se reflecte. Omul mort nu-l poate iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cel mult îi aduce laude cu gura până când pământul i-o va astupa de tot.

Înapoi Înainte