Românie, țara mea, astăzi este ziua ta.
Cred că te aștepți să-ți spun, după cum îi felul cel străbun,
"La mulți ani", urări de bine. Mai degrabă: "Vai de tine!"
Sunt aici să-ți dau pe față, urâciunea ta semeață.

Te vaiți că mulți sunt plecați pe-afară, dar jegul a rămas în țară.
Te plângi că ți-au vândut pământul, dar curva își împarte trupul.
Lamentezi că ai peste tine hoți, dar din tine au ieșit toți.
Ai fi-n stare, dacă s-ar putea, și la Domnul să mergi cu șpaga.
Deplângi că nu ai școli, spitale, când suferi de destrăbălare.
Acuzi clerul plin de lăcomie, dar te-nghesui în ale lor sicrie.
Aparent ești foarte evlavioasă, dar înăuntru ești o scârboasă.
Ești harnică și muncești din greu, gunoiul să-l acoperi mereu.
Te desfeți în amăgiri, te îngâmfi în poticniri,
Spui trufaș că vei răzbi! Iadul, ipocrito, te va-nghiți!

Vei plânge și vei urla! Căci moartea va veni asupra ta.
Te lauzi în a ta beție, în păcat găsești prilej de bucurie.
De rușine nu ești clătinată, crezi că vei scăpa de judecată.
Te-mpiedici și cazi jos lată, pe haină ai vomă uscată.
Bolborosești în mândria ta: "Negreșit mă voi ridica!"
În prostia ta ai ajuns să crezi, că vei vedea vreodată pășuni verzi.
În mizeria ta ai să mori: fără vlagă, fără cântece de laudă,
Fără chiuit și bucurie, doar o zdreanță mistuită de mânie.

Totul este de prisos, toată lupta fără rost.
Te strângi în piețe ca să urli, precum se strâng la hoituri ulii.
Te-ncingi la brâu cu deșertăciune, neagră la inimă ca un tăciune,
Crezând acum că vei răzbi, dar în schimb tu vei pieri.
N-ai fost niciodată-n față, deși ți-ai dat și propria viață.
Ai fost sluga tuturor, ai trăit în umbra lor.
Ești ca o cățea sub masă, dar te dai doamnă aleasă.
Ești o sclavă oropsită, care se vede elită.
Te hrănești cu fantezii, te îmbuibi cu prostii,
Te dai ceea ce n-ai să devii, ești doar un ciot printre stejarii lumii.

Iată, Domnul mâna și-a întins-o, iar mânia și-a aprins-o,
Ciotul ca să-l smulgă, în foc să-l distrugă,
Pământul să nu mai plângă, lacrimi să nu mai curgă,
Ochi să nu mai vadă, urechi să nu mai audă,
În inimi să nu mai intre, nelegiuirea ta fără limite.

Probabil voiai vorbe dulci, să ți se spună să mai duci,
Că vremuri bune vor sosi, că norii se vor risipi.
Din păcate pentru tine, răul de-abia acum vine.
Și-ți mai spun, nu mă feresc, Românie, te urăsc!

Înapoi Înainte