Conjunctura mă pune în situația în care particip frecvent la discuții despre politică, așa că am decis să scriu ceva și despre acest subiect. Nu vei găsi în articolele mele păreri corecte din punct de vedere politic. De fapt, nu prea o să găsești politic. Nu mă uit la televizor, nu citesc ziarele, nu urmăresc nici măcar știrile; cel puțin nu amalgamul de confuz care poartă numele de știri în ziua de azi.

Se mai întâmplă să aud întrebări de genul: „Nu te interesează și pe tine ce se întâmplă în jurul tău?“ Ba da, mai mult decât își pot închipui cei care întreabă, dar dacă interesul meu pentru ce-i în jur se măsoară după volumul regurgitărilor mass-media pe care le consum, atunci prefer să creadă că stau în beznă și să-mi păstrez speranța că într-o zi vor conștientiza ce îmi doresc să le spun prin asta.

Detest politica. Tot ce-mi vine în minte când mă gândesc la această scârbavnică invenție omenească poți regăsi în schița O scrisoare pierdută. Mi-e silă de discuții despre președinți, partide, stângi, mijlocii și drepte; sper că-ți vei da seama de ce pe parcursul articolului. Discuțiile despre politică îmi trezesc uneori vădite sentimente de repulsie. Le consider risipă de neurotransmițători și de timp prețios, dar în ultima vreme am învățat să iau din ele informațiile necesare, iar acum voi risipi, ca poate prin risipa mea, tu câștig să obții.

Statul paralel? Mai degrabă dedublat

Din evenimentele care au avut loc până acum, pot discerne consolidarea pe poziții a două tabere principale: blocul comunist de sorginte estică, reprezentat de PSD, care poartă insuportabila duhoare a marxismului, și blocul capitalist vestic, dichisit cu discursurile demagogice despre justiție și dreptate ale reprezentanților ca Iohannis.

Nu le susțin pe nici una și cred că ambele au dreptate. Cum așa? Destul de simplu: orice casă a minciunii trebuie să aibă armături de adevăr. Ambele tabere și-au ridicat palate de minciuni pe parcursul timpului, dar aceste edificii ale înșelătoriei trebuie să pornească de la adevăruri care să fie îmbrăcate cu tencuiala amăgirii. Altfel nu vor rezista foarte mult timp sub asediul unei cercetări drepte și riguroase.

În acest moment, dragul meu cititor, ne aflăm în plină desfășurare a unei tehnici sofisticate folosită în ingineria socială, cu bazele sale în dialecticul hegelian. Avem o teză capitalistă, o antiteză comunistă și urmează o sinteză care va crește și mai mult puterea celor care mânuiesc această unealtă în detrimentul tuturor.

Este foarte important să-și facă loc în mintea ta ideea că ambele tabere sunt de fapt două mâini ale aceluiași trup, coordonate de un singur cap. Cu una strânge generațiile momite cu idealuri avangardiste vestice, în timp ce cu cealaltă adună pe cei înșelați din generațiile premergătoare. În cele din urmă, îi va îmbrățișa pe toți la pieptul său împăciuitor până când vor fi sufocați de-atâta dragoste. Cei care îi scapă printre degete sunt zeloții ambelor tabere, care vor forma rezistența necesară pentru coeziunea grupului nou format, urmând să dea naștere la alte conflicte necesare continuării ciclului.

Stai puțin... cumva vorbesc aici despre o conspirație? Cam da, dar dă-mi totuși voie, te rog, să-ți aduc în vedere faptul că ambele tabere vorbesc despre conspirații: una despre statul paralel, alta despre subminarea justiției de către un grup de infractori. Oare conspirația despre care vorbesc e prea conspirativă pentru cineva care e de-o parte sau de alta a baricadei și nu vrea să permită teribilului gând să-l cuprindă, cum că ar putea chiar el să fie un complice, chiar și involuntar, la aceasta?

Dialecticul în ingineria socială

Pentru a asigura continuitatea puterii statale și a-i mări raza de acțiune, serviciile secrete, prin conspiratorii lor, fac ca păpușile să se bălăcărească între ele pe scena politică (culmea, poartă numele și de scenă și oamenii cred în continuare că e adevărat), în timp ce ei își văd de treabă în spate. Problematica se adâncește atunci când realizezi că păpușile nici măcar nu sunt conștiente de propria lor natură, cu atât mai puțin de mâna care le mișcă.

Folosindu-se de canalele de dejecție ale mass-mediei, acestea separă societatea în două, după cum îi este felul fiecăruia: în cazul de față, comunist sau capitalist. Din tumultul acestora, va reieși un singur lucru: creșterea puterii statului prin exercitarea unui control sporit asupra populației. De fiecare dată asta urmează.

Un exemplu al felului în care funcționează această metodă îl putem găsi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când s-au pus bazele fuzionării capitalismului cu comunismul în momentul în care Aliații și Rusia au luptat de aceeași baricadă împotriva unui dușman care le amenința pe amândouă: fascismul. Acum ne aflăm în perioada de conflict dintre cele două ideologii, care va duce în cele din urmă la sinteza lor într-o fiară care va zdrobi tot pământul: globalismul.

Un exemplu local îl avem în Revoluția din 1989, când toată țara a fost unită împotriva dușmanului ei de moarte: Ceaușescu. În prezent, avem exemplul fuziunii ideologiilor liberale și democratice în Alianța Liberalilor și Democraților (ALDE).

Revenind la subiectul articolului, atât Dragnea, cât și Iohannis, sunt marionete ale unor interese care le surclasează cu mult puterea lor de discernământ. Nu din cauza unei inteligențe reduse, ci pentru că una din caracteristicile principale ale unei marionete este incapacitatea de a discerne pentru cine lucrează cu adevărat.

În caz că nu am fost destul de clar până acum, Senatul, Camera Deputaților, Guvernul, președinția, ministerele, procuratura, judecătoria, parchetele, DNA, armata, poliția și numeroasele alte instituții publice formează trupul unui singur cap: statul. Iar statul nu stă, căci este conștient că lucrurile care nu se mișcă mor.

Bineînțeles că acest lucru nu înseamnă că cei care lucrează în aceste instituții sunt toți conștienți de conspirație și lucrează la unison pentru asuprirea tuturor. Ba din contră, mulți dintre ei pot fi oameni sinceri, conduși de adieri doctrinare plăcute urechii, muncind cu dedicare și râvnă, pavelă după pavelă, cu cele mai bune intenții, la drumul spre iad.

Steagul fals

De fiecare dată când va fi necesar, pentru a-și crește puterea și influența și, de ce nu, pentru a poza în victimă, capul va aplica o altă strategie consacrată, redată metaforic în filmul Fight Club: își va da singur pumni în gură.

Strategia poartă numele de steag fals și la noi a fost folosită recent prin masacrul din Colectiv, având ca rezultat înviorarea spiritul revoluționar al românilor, care începuse să cam amorțească după aproape 30 de ani de la revoluția fabricată. Acest lucru a readus în mentalul colectiv (proletariatul) ideea de dreptate și justiție a străzii, care are potențial de a răsturna clasa politică actuală (burghezia), aprinzând iar conflictul transcendent dintre clasele sociale.

Prin urmare ...

Dragul meu, degeaba mă strădui să-ți spun că statul este schizofrenic și trebuie sedat, ca nu cumva să omoare pe cineva, dacă tu te lași sedus de Tyler Durden, jucat de Brad Pitt (comunistul fără scrupule) sau de Narator, jucat de Edward Norton (capitalistul cu principii) și iei partea uneia dintre personalitățile statului dedublat, nerealizând că ai fost momit într-un sanatoriu și ai început să manifești simptomatologia delirului agitat.

Voi continua în partea a doua să-ți prezint o realitate care îți va fi destul de greu să o accepți, dacă nu chiar imposibil, și am speranța că ne vom întâlni acolo cu disponibilitatea din partea ta de a te lepăda de ceea ce crezi că știi și a vedea lumea așa cum este ea.

Înapoi Înainte