O mare dorință și-a făcut loc în inima mea odată cu mântuirea, o dorință pe care nu o înțelegeam prea bine, fiind în mare parte din viață o persoană destul de singură și lividă de sentimente, ale cărui gânduri cu greu le puteai discerne sau înțelege.

Această dorință se mărește pe zi ce trece și Dumnezeu a îngăduit să-i înțeleg interpretarea. După cum spuneam și în articolul precedent în care le mulțumeam tuturor celor care susțin websiteul, una dintre marile mele dorințe este ca Domnul să ridice în jurul meu o familie creștină puternică în credință și unită în Duhul Sfânt.

Familia unită mi-o închipui așezată undeva la țară, la poalele dealurilor, pe un teren cât oi vedea cu ochii, unde să ia naștere o comunitate care să-și producă aproape tot ce are nevoie pentru a trăi și crește, dar care să împartă din binecuvântările Domnului în toată țara.

Întrevăd un loc în care cel sărac să nu fie disprețuit, orfanii să se bucure de dragostea tuturor, dar mai ales a Tatălui ceresc, văduvele să-și găsească alinarea, bătrânii singuri să fie înconjurați de viață, un loc în care cel ce este dat la o parte de către această societate meschină să fie primit cu brațele deschise și desăvârșit prin puterea și bunătatea Domnului.

Ceea ce el mi-a descoperit recent este că, de fapt, această dorință nici măcar nu-mi aparține, ci este pe deplin a lui:

Ca în administrarea plinătăţii timpurilor să adune în unul, toate în Cristos, deopotrivă pe cele în cer şi cele pe pământ; (...) (Efeseni 1:10)

Domnul vrea să strângă pe toți într-o imensă familie cerească (Efeseni 3:15Din care [Cristos] este numită întreaga familie în cer şi pe pământ,), într-un regat în care să nu existe suferință, până și acest cuvânt fiind șters din amintirea celor binecuvântați să trăiască alături de el.

Deși poate părea ciudat, tâlcuirea acestei dorințe de către Dumnezeu a produs în mine o tristețe înlăcrimată, căci am realizat mantia utopică pe care aceasta o poartă. Oamenii nu se mai iubesc nici măcar în propriile familii, mutilând dragostea în respect, deci cum ar putea să împărtășească cu alții ceea ce nici ei nu dețin?

Mi-am dat seama că omul din ziua de astăzi este pătruns de o răutate incisivă, deghizată sub aspecte sociale plăcute, ca responsabilitatea socială (nu dragoste sinceră de aproape venită doar prin Cristos, ci obligația de a-l ajuta impusă de om), respectul față de ceilalți și toleranța. Eu nu vreau să-l respect pe celălalt, ci să-l iubesc, căci așa știu că nu mai exist în ecuație atunci când vine vorba de ajutor și că tot ceea ce fac se ridică pe aripile slavei către Domnul cerului și al pământului.

Realizez astfel că dorința mea este puțin probabil a se împlini vreodată în această viață și că oamenii iubesc mult prea mult lumea pentru a le mai rămâne ceva și pentru ceilalți:

Nu iubiţi lumea, nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el. (1 Ioan 2:15)

Totuși, oare, de ce inima mi-e frântă-n mine pentru ceva ce nu-mi aparține?

Doar că tu de fapt mi-ai descoperit inima ta frântă, Tată iubit, frântă pentru toți cei care nu vor face parte niciodată din familia ta, cei peste care focul furiei tale va dăinui pe vecie, cei care au ales să piară cu lumea și să moară în întuneric, fără mângăiere, fără speranță, fără dragostea ta cerească.

Dumnezeule preamărit, oare vei face să răsară o așa lumină într-un întuneric ca ăsta? Tu ești cel ce ai separat lumina de întuneric; ce e pentru tine să-mi separi familia din lume și să-mi bucuri inima nespus? Eu am încredere în tine, nu în ei, că tu îi vei mișca după bunul tău plac, iar eu sunt aici să privesc și să mă minunez și să laud numele tău printre neamuri.

Înapoi Înainte