În cadrul unei mici discuții purtată cu cineva la locul de muncă, am rostit ceea ce eu cred a fi un adevăr inconfortabil despre o chestiune sensibilă din firmă, moment în care mi s-a spus:

„Aici nu-ți dau dreptate.“

Deși aparent poate fi interpretată ca fiind o discuție în contradictoriu, nu am luat-o așa, ci mai degrabă am perceput că persoana cealaltă era conștientă de situația descrisă, dar nu voia să o recunoască fățis.

Percepția mi s-a cofirmat când la scurt timp după ce nu mi-a dat dreptate, ea însăși a oferit un exemplu care nu făcea decât să confirme afirmația mea. Gândidu-mă la aceasă discuție aparent insignifiantă, mintea mi-a fost cuprinsă de realizarea că atâta timp cât rostesc adevăruri dureroase, nu voi avea niciodată dreptate.

Haide să-ți dau un exemplu. Mi se mai întâmplă, ce-i drept destul de rar, să mă uit pe profilele oamenilor de pe Facebook, ce spune fiecare, ce poze își mai urcă, pe unde se mai duc, și aproape de fiecare dată rămân cu un lucru în minte: nu cât de frumoastă este viața și ce minunați sunt oamenii, ci mai degrabă cât de fără sens este totul.

Deşertăciunea deşertăciunilor, spune Predicatorul: deşertăciunea deşertăciunilor; totul este deşertăciune. (Eclesiastul 1:2)

Privesc bucuria pe care o viață nouă o aduce, voia bună a unei întâlniri între prieteni, aroganța și prostia tinereții, pasiunea dintre cei proaspăt căsătoriți, relaxarea unui concediu de mult așteptat și resemnarea revărsată prin căruntețea vârstei; și aproape de fiecare dată nu pot să nu fiu pătruns de acest gând.

Oamenii se nasc, oamenii trăiesc, oamenii mor. Fiecare crede că odrasla sa este specială, că ceea ce face contează în vreun fel în grandoarea planului său existențial, că munca lui este importantă, că prietenii înseamnă ceva în viață, dar, lăsând la o parte copleșitoarea înduioșare pe care aceste experiențe ne-o trezesc despre viață, vorbind la modul cât mai realist, omul este un nimic.

La sfârșitul vieții devine îngrășământ pentru pământ. Devine asemeni bălegarului, un rest al unei existențe consternate în care totul este de prisos.

Bineînțeles, mulți își caută sensul, alții l-au și găsit; sau așa cred ei. Nouă oamenilor ne place să ne mințim, ne place să credem că construim către ceva mai bun, deși mărturia lucrurilor din jur atestă contrariul. Ne uităm la copii noștrii și ne place să-i numim generația de mâine, dar nu dăm câtuși de puțin răgaz sumbrei realități să-și facă loc printre gândurile noastre: generația care va purta moartea mai departe într-un ciclu în care orice trăire va sfârși odată cu tine.

O realitate în care trebuie să trăiești cu gândul că, după ce o viață-ntreagă ți-ai petrecut-o alături de ei, nu-i vei mai vedea niciodată. O realitate în care nu există speranță.

Tulburător? Dacă vei vrea vreodată să ieși de pe cărările tale neurale, să lași deoparte moștenirile perceptuale ale generațiilor din urmă care și-au pus amprenta asupra vieții tale, și vei privi cu mintea limpede la existența omului, acest gând te va pătrunde și pe tine și îți va zgudui starea de fel până te va îngenunchea. Astfel vei putea înțelege înțelepciunea eclesiastului:

Atunci am spus în inima mea: Aşa cum se întâmplă prostului, la fel mi se întâmplă şi mie; şi de ce am fost atunci mai înţelept? Apoi am spus în inima mea că şi aceasta este deşertăciune. Căci nu este amintire pentru totdeauna a înţeleptului mai mult decât a prostului; văzând că ceea ce este acum, în zilele ce vin vor fi toate uitate. Și cum moare înţeleptul? Ca şi prostul. De aceea am urât viaţa, pentru că lucrarea ce se face sub soare este apăsătoare pentru mine, căci totul este deşertăciune şi chinuire a duhului. (Eclesiastul 2:15-17)

Nimeni nu vrea cu adevărat să privească cu ochi limpezi lucrurile din jur, pentru că altfel n-ar mai vedea pe unde a merge din cauza lacrimilor care i-ar curge șiroaie zi și noapte. Ar vedea, la fel cum văd și eu, cât de fără sens este totul.

Din toate minciunile pe care doctrina evoluționistă le-a adus asupra oamenilor, a bolborosit în cele din urmă un adevăr grăitor:

Am spus în inima mea, referitor la starea fiilor oamenilor, ca Dumnezeu să le facă cunoscut şi ca ei să vadă că sunt animale. Căci ceea ce se întâmplă fiilor oamenilor se întâmplă şi animalelor; un singur lucru li se întâmplă: cum moare unul, aşa moare şi celălalt; da, au toţi o suflare; aşa că omul nu are întâietate faţă de un animal, pentru că totul este deşertăciune. Toţi merg într-un singur loc; toţi sunt din ţărână şi toţi se întorc din nou în ţărână. (Eclesiastul 3:18-20)

Înainte ca evoluția să o științificească, Dumnezeu a rostit-o: omul, fără el, coroana cea de aur, acoperământul sfânt al sufletului omenesc, viața și lumina lumii, este un animal mizerabil care moare asemenea unuia.

Noi, prin fantasmagoriile noastre, încercăm să încropim un sens al existenței pe măsura micimii intelectuale și sufletești a fiecăruia, ridicându-ne din speranța deșartă care ne definește viața un idol în fața căruia să facem plecăciuni. Ceea ce ne mai trezește din această deșertăciune este momentul în care vedem sicriul coborând în groapă și toată splendoarea omului transformată într-o grămadă de oase.

Iată, mi-ai făcut zilele cât un lat de palmă; şi vârsta mea este ca nimic înaintea ta; cu adevărat fiecare om, în starea lui cea mai bună, este întru totul deşertăciune. Selah. (Psalmul 39:5)

Cu atât mai mult în moarte, omul este deșertăciunea deșertăciunilor.

Căci cine cunoaşte ce este bine pentru om în această viaţă, în toate zilele vieţii sale deşerte pe care el le petrece ca o umbră? (...) (Eclesiastul 6:12)

Suntem prinși în acest carusel al morții, care-și ia avânt cu cât timpul se comprimă în jurul lui mai mult. În cele din urmă omul, nemaiputând să se țină de barele sale, va fi azvârlit în focul de nestăvilit pentru a-și găsi sfârșitul răzvrătirii sale, fiind întâmpinat prin moarte întru moarte, început al unei suferințe fără de sfârșit și al unui chin necontenit.

Şi marea a dat pe morţii care erau în ea; şi moartea şi iadul au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi, fiecare conform cu faptele lor. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în lacul de foc. Aceasta este moartea a doua. Şi cel ce nu a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în lacul de foc. (Revelația 20:13-15)

Poți fugi, poți alerga până te ustură tălpile, până când nu mai ai suflare-n tine, până când cazi răpus de oboseală, dar nu uita asta: moartea te va prinde din urmă. Te poți îngâmfa acum, îți poți deschide penajul existenței tale prin membrana timpului, umbra vieții hrănindu-ți iluzia că ești mai mare decât pari, dar când moartea te va prinde din urmă, îți va smulge ultimul urlet chinuitor și îți vei fi dorit să nu te naști niciodată, căci ce rost au toate, dacă la final se sfârșește?

Ce rost să cresc copii, ce rost au prietenii, ce sens are familia, cu ce m-ajută bogățiile, la ce mi-s bune faptele, de ce să-mi hrănesc trupul, de ce să-mi bucur ochii, care-i scopul multitudinii de gânduri și trăiri care-mi învăluie ființa, ce rost au toate, dacă la sfârșit nu rămâne nimic din mine și din ceilalți?

Deci, spune-mi, dragul meu, poți tu duce o asemenea realitate? Poți tu înțelege ceea ce Dumnezeu a făcut, când lumea se află în inima ta?

El a făcut fiecare lucru frumos la timpul lui; de asemenea a aşezat lumea în inima lor, aşa că nimeni nu poate cuprinde lucrarea pe care Dumnezeu o face de la început până la sfârşit. (Eclesiastul 3:11)

Sau îmi vei spune că deja e prea mult? Vezi tu, de aceea Dumnezeu ridică oameni asemeni mie, mici, slabi și proști, pe care îi scoate din lume cu putere, peste care toarnă Duhul său și îi îmbracă cu înțelegere, pentru a merge în lume și a mărturisi lumii ceea ce așteaptă pe fiecare din lume, ca să-i scoată și pe alții din lume, să nu piară cu lumea. Căci TOTUL este deșertăciune în afara brațelor sale iubitoare.

Dar tu fugi, FUGI, dragul meu, și nu te uita-ndărăt, căci iată, sfârșitul a toată suflarea se apropie, când Domnul va aprinde pământul în furia sa și va mistui lucrările omului de pe fața lui.

Sau... poți face ceva de neînchipuit: te poți opri! Acum, astăzi, pentru a îngenunchea și a-ți ridica vocea către cel a cărui milă dăinuie pentru totdeauna (Psalmul 136:1ADUCEŢI mulţumiri DOMNULUI, căci este bun, că a lui milă dăinuieşte pentru totdeauna.), către cel care nu și-a cruțat propriul Fiu ca tu să ai adevărata speranță a unei vieți fără de sfârșit:

Şi acum, Doamne, ce să aştept? Speranţa mea este în tine. (Psalmul 39:7)

Și totuși, rămâne dilema: care este sensul vieții? Dă-mi voie să-ți răspund printr-o-ntrebare: vrei să mori și să nu știi ce ai pierdut sau vrei să trăiești și să afli ce ai câștigat?

Înapoi Înainte