Pentru o bună bucată din istoria Israelului, idolatria a fost cea mai mare problemă a poporului ales. În articolul precedent din această serie, am putut vedea cum idolatria este asemănată de Dumnezeu cu adulterul. Prin numeroase analogii, Domnul îi spunea Israelului că felul în care poporul său l-a părăsit și s-a alipit de idolii lui este similar cu o femeie care își înșală bărbatul.

Motivul pentru care expunerea mea este îndreptată asupra Bisericii Ortodoxe se datorează simplului fapt că ortodoxia reprezintă religia majoritară a poporului român; cel puțin pe hârtie. Acest lucru nu înseamnă că se face singura vinovată de păcatul idolatriei, dar se distinge de mama sa, Biserica Catolică, din care a ieșit în 1054 prin Marea Schismă, prin faptul că aceasta din urmă a ales să-și facă și statui, pe lângă icoanele sale.

Multe sunt argumentele care susțin această închinare idolatră, unul dintre cele mai vociferate fiind poziția adoptată de către participanții iconoduli (care cinsteau icoanele) la Sinodul al VII-lea ecumenic, putând fi rezumat prin următoarele cuvinte ale lui Ioan Damaschin:

Cu privire la învinovățirea de idolatrie: icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite. Astfel, este arătată o oarecare cinstire lucrurilor materiale, dar adorare Îi datorăm doar lui Dumnezeu.

Noi nu facem ascultare față de natura lemnului, ci aducem cinstire și închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce... Atunci când cele două lemne se împreunează în chipul Crucii, cinstesc chipul acestora din cauza lui Hristos care a fost răstignit pe Cruce; dar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc pe foc și le ard. - Sf. Ioan Damaschin

(Sursa: OrthodoxWiki)

Fii atent ce spun următoarele versete din Isaia:

Îşi taie cedri şi ia chiparosul şi stejarul, pe care îi întăreşte pentru el printre copacii pădurii, sădeşte un frasin şi ploaia îl hrăneşte. Atunci îi va folosi omului pentru ars, fiindcă el va lua din acesta şi se va încălzi; da, îl aprinde şi coace pâine; da, el face un dumnezeu şi i se închină; el face un chip cioplit şi se pleacă înaintea lui. El arde o parte din acesta în foc; cu o parte din el mănâncă apoi carne; prăjeşte friptură şi se satură, da, se încălzeşte şi spune: Aha, mi-e cald, am văzut focul. Și din rămăşiţa acestuia face un dumnezeu, chipul lui cioplit, se pleacă înaintea lui şi i se închină şi se roagă acestuia şi spune: Eliberează-mă, fiindcă tu eşti dumnezeul meu. Ei nu au cunoscut nici nu au înţeles, fiindcă el le-a închis ochii, ca să nu vadă; şi inimile lor, ca să nu înţeleagă. Și nimeni nu pune la inimă, nu este nici cunoaştere nici înţelegere pentru a spune: Am ars o parte din el în foc; da, de asemenea am copt pâine pe cărbunii acestuia; am prăjit carne şi am mâncat-o, şi voi face din rămăşiţa acestuia o urâciune? Voi cădea în faţa unui butuc de lemn? El se hrăneşte cu cenuşă, o inimă înşelată l-a abătut, încât nu îşi poate elibera sufletul, nici nu spune: Nu este o minciună în dreapta mea? (Isaia 44:14-20)

Mi se pare absolut cutremurător cum un presupus sfânt al Domnului, Ioan Damaschin, repetă în îngâmfarea lui aproape la literă mustrarea pe care Domnul le-o adresa evreilor care se închinau la lucrarea mâinilor lor cu mult timp în urmă. Argumentarea acestuia a adus victoria în fața iconoclaștilor (care erau opuși cinstirii icoanelor) adunați la sinod. Să ne reamintim ce spunea Isus:

Lăsaţi-i; ei sunt călăuze oarbe ale orbilor. Și dacă orbul călăuzeşte pe orb, vor cădea amândoi în groapă. (Matei 15:14)

Ioan Damaschin îndeplinește astfel rolul de călăuză oarbă a orbilor, fiind orbit de Dumnezeu, după cum este scris în Isaia, pentru a nu vedea că lemnul care-l pune pe foc este același cu cel la care se închină. Așa că lasă-i, dragul meu, pe orbi să cadă în groapa lor, dar tu scapă-ți sufletul de călăuzele oarbe ale timpurilor noastre.

Acum fac apel la bunăvoința ta pentru a înțelege că desfacerea acestei îmbârligături idolatre nu este un lucru deloc ușor și nici nu sunt genul care să scriu articole rahitice prin care să tratez superficial subiecte de o asemenea complexitate. Este ca și cum ai cere unui chirurg să extirpe odată tumoarea aia, că începe meciul!

Ceea ce îmi doresc prin această expunere a idolatriei Bisericii Ortodoxe, nu este să-ți răscolesc habotnicia generațională pe care ai primit-o din moși strămoși și căreia i-ai dat voie să te definească, nici să trezesc în tine acel spirit naționalist contorsionat prin care ți-a fost insuflată ideea că românul adevărat este ortodox.

Ceea ce vreau să-ți transmit este că dacă îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, după cum multe persoane religioase afirmă, și după cum și evreii afirmau cândva (probabil și acum, în orbirea lor), nu poți face ceea ce este detestabil înaintea lui, provocându-l la mânie. Când cineva își iubești soția, nu ia o poză cu chipul său și o lipește pe fața unei prostituate, ca mai apoi să spună că se gândea la ea în timp ce o înșela. Mai că te bufnește râsul la cât de aberant sună, nu?

Când cineva iubește pe Dumnezeu, nu poate să picteze icoane și să facă statui pe care să le cinstească, susținând mai apoi că i se închină Domnului, că nu este un idolatru asemenea păgânilor, pentru că imaginile lui îl reprezintă pe Dumnezeu, nu pe Krishna, Budha sau altă presupusă zeitate. Oare această perspectivă îngustă asupra naturii unui idol absolvă dintr-o dată pe ortodox și catolic de idolatrie?

Haide să ne uităm împreună în Biblie, cartea pe care, atât ortodocșii, cât și catolicii, spun că este așezată credința lor și pe care ei o folosesc pentru a-și justifica păcatele; căci omului nu îi este suficient să fie rău, ci trebuie să pară bun în răutatea lui, ca nu cumva să dea voie conștiinței sale să-l acuze și să nu mai poată dormi liniștit noaptea.

Idolatria în Vechiul Testament

Printre primele exemple ale idolatriei din Vechiul Testament le regăsim în cartea Genezei, atunci când Iacov se întorcea de la unchiul său Nabal, iar una dintre soțiile sale îi furase idolii acestuia:

Şi Laban s-a dus să-şi tundă oile şi Rahela furase idolii care erau ai tatălui ei. (Geneză 31:19)


Îngăduie-mi o paranteză, te rog, prin intermediul căreia îmi doresc să fiu sincer cu tine. Am mai menționat frugal în unele locuri despre versiunea King James a Bibliei, dar nu am apucat până acum să explic motivele pentru care cred că este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu și de ce o folosesc doar pe aceasta. Este un subiect tare complicat și întortocheat acesta cu versiunile Bibliei, dar tot ceea ce îți voi spune acum este că traducerea din care citez pe site poartă numele de Fidela; nu este nici Cornilescu, nici Anania (sau traducerea ortodoxă, după cum mai este cunoscută). Motivul principal îl constituie faptul că este o traducere literală a versiunii King James, doar că, din păcate, traducătorii nu au dus la bun sfârșit literalitatea acesteia și au tradus pe alocuri după propriile prejudecăți.

Rezultatul? Destul de simplu de înțeles și evident: în King James, cuvântul din cartea Revelației care face referire la chipul sau imaginea fiarei a fost tradus ca icoană:

(...) spunând celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei care a avut rana de sabie şi trăia. (Revelația 13:14)
(...) that they should make an image to the beast, which had the wound by a sword, and did live. (Revelation 13:14)

Același cuvânt image este tradus ca idol în versetul din Geneză pe care ți l-am citat mai sus; același cuvânt este tradus chip în celebrul verset: Şi Dumnezeu a spus: Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră; (...) (Geneza 1:26)

Acesta este unul din motivele pentru care nu folosesc alte versiuni în afară de King James: pentru că fiecare și-a suprapus propriile interpretări peste cuvintele Domnului, iar felul în care a fost alcătuită versiunea King James este ceva de domeniul fantasticului, care nu s-a mai repetat de atunci într-o traducere ulterioară.

Pentru că sunt nevoit să-ți citez în română, trebuie să folosesc o traducere autohtonă, iar Fidela este singura care se apropie într-o proporție foarte mare de versiunea King James, de aceea am și ales-o. Restul, și aici mă refer la traducerile contemporane, conțin o grămadă de interpretări omenești care diluează considerabil cuvântul. Opere literare or fi, dar cuvântul Domnului... să spunem că omul a avut precedent în multe din versetele regăsite în paginile acestora.


Cam lungă paranteza, știu, dar mă rog să fii scăldat în răbdare pe parcursul periplului nostru prin întunericul acestei lumi.

După cum spuneam, avem în Geneză 31:19 prima relatare despre ceea ce ar fi un idol. Cuvântul folosit în King James este images, deci o imagine, un chip, o asemănare a ceva, sau a cuiva. Știm că în cazul de față este vorba despre chipuri ale unor zei prin asocierea din versetul 30:

Şi acum, deşi ai dori să fii plecat, pentru că tânjeşti aprins după casa tatălui tău, totuşi pentru ce ai furat dumnezeii mei? (Geneză 31:30)

Încă de la începutul Bibliei se poate observa o diferență clară între slujitorii Domnului și cei lumești: cei ce îi slujeau Domnului nu-și făceau nici un fel de reprezentări ale sale, în timp ce cei care erau din lume aveau tot timpul reprezentări ale propriilor zeități la care se închinau.

Mai departe, avem porunca a doua:

Să nu îţi faci niciun chip cioplit, sau vreo asemănare a oricărui lucru care este în cer deasupra, sau care este în pământ dedesubt, sau care este în apa de sub pământ; să nu te prosterni lor, nici să nu le serveşti (...) Exodul 20:4-5

Observă, te rog, că porunca nu face referire doar la chipuri cioplite, ci interzice explicit și orice asemănare a oricărui lucru. Icoana ortodoxă nu este altceva decât o asemănare a ființelor cerești. Dacă cineva este tendențios, poate argumenta că porunca făcea referire doar la partea materială: să nu îți faci asemănări după păsările cerului, animalele și insectele pământului și peștii mării. Acel cineva, după cum este scris, se luptă cu scripturile spre a lui, cât și a celorlalți, pieire (2 Petru 3:16(...) pe care cei ce sunt neînvăţaţi şi nestatornici le pervertesc, cum fac şi cu celelalte scripturi, spre propria lor nimicire.), căci caracterul spiritual al legii este evidențiat în numeroase ipostaze pe parcursul Bibliei.

Legea a fost dată pentru a ține răutatea omului în frâu și a condamna păcatul (1 Ioan 3:4(...) căci păcatul este încălcarea legii.). Păcatul este de natură spirituală. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi putut corupe îngerii, care sunt spirite (Psalmul 104:4Cel care face îngerii lui duhuri; (...)). Este motivul pentru care păcatul nu poate fi curățat prin sângele animalelor sacrificate în Vechiul Testament, care aduceau de fapt mărturie despre venirea Celui Drept. Doar sângele lui Cristos, care este mai mult decât ceva fizic, poate curăța de păcate (Coloseni 1:14În care avem răscumpărarea prin sângele lui, iertarea păcatelor.).

Aceste câteva lucruri pe care le-am menționat, iar asemeni lor sunt foarte multe, nu fac decât să ateste caracterul spiritual al legii (Romani 7:14Deoarece ştim că legea este spirituală; (...)) și, implicit, să ne deschidă ochii pentru a interpreta porunca a doua dincolo de ceea ce ochii noștrii pot vedea. Porunca a doua interzice categoric reprezentări fizice ale unor ființe spirituale. A argumenta altfel înseamnă a-i face pe cei din antichitate niște tembeli care se închinau la pietre și lemne, soare, lună și astre, când de fapt avem mărturia istoriei, și chiar a timpurilor noastre, că prin această formă de închinare idolatră se dorea obținerea favorului unor ființe spirituale și accesarea fluxului energetic metafizic care stă la baza creației. Mai simplu spus, se creau porți de acces către lumea spirituală.

După cum spunea și Ioan Damaschin, el se închina la ceea ce reprezenta împreunarea celor două bucăți de lemn în formă de cruce, nu la lemnul însuși, pe care îl arunca pe foc de altfel. Deci, în orbirea lui, încerca să atribuie lucrurilor fizice calități spirituale prin redarea cuvântului viu al Bibliei prin materia moartă. Deși avem în Vechiul Testament reflexii ale lucrurilor cerești în cele materiale, vom vedea că există diferențe esențiale față de practica profund păgână încorporată în ortodoxism și catolicism.

Eu sunt DOMNUL, acesta este numele meu, şi gloria mea nu o voi da altuia, nici lauda mea chipurilor cioplite. (Isaia 42:8)

Porunca a doua nu poate fi interpretată doar carnal, ci evidențiază cum păcatul corupe omul să-și facă reprezentări lumești a ceea ce el crede că se află dincolo, pentru a se închina la ele sau prin ele. Astfel ajunge să se poticnească în propria interpretare și să facă parte din lume, nu să fie scos din ea, după cum Cristos spunea:

Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume. (Ioan 17:16)

Apologii de genul „ortodoxul nu se închină la icoană, ci la cel reprezentat prin ea“ nu sunt altceva decât sofisme, argumente care par valide la prima vedere, dar sunt complet false când sunt cântărite cu greutăți drepte.

Te las să cugeți asupra celor pe care le-am menționat până acum și voi continua expunerea într-un viitor articol, în care îți voi oferi alte exemple deosebit de interesante ale felului în care ne este descoperită idolatria pe parcursul Bibliei.

Înapoi Înainte