Zilele mi-s petrecute în amărăciune, iar zâmbetul mi-e precum diamantul printre straturi peste straturi de roci neșlefuite, apăsat de suferință și întristare, după cum este scris:

Chiar în râs inima este plină de durere, şi sfârşitul acelei veselii este întristare. (Proverbe 14:13)

De aceea am privit în jur la ceea ce este viața mea și am urât-o. Mi-am urât existența și am blestemat ziua în care m-am născut. În timp ce sunt căutat să mi se ureze toate cele bune în acea zi blestemată, eu îmi închid telefonul și nu vreau să văd pe nimeni, în acea zi blestemată în care am cunoscut lumea.

„Dar Dumnezeu nu vrea ca tu să suferi, ci să te bucuri de ceea ce ți-a dat.“, ar putea încerca să-mi spună cineva pentru a-mi alina suferința.

Să nu se supere pe mine acel cineva și să nu mi-o ia în nume de rău, dar nu are cum să știe ce lucrează Dumnezeu în viața mea și cred ba că nu știe, sau ignoră voit, versetele care atestă altceva.

Cu toate acestea, socotesc că este bine pentru om să se bucure de viață și să fie fericit și vesel, căci pământul îi va amuți gura, iar iadul în care se duce îi va mistui cununa. Este bine să rămână cu amintirile unei vieți frumoase, căci acestea îi vor fi alinare în flăcările iadului.

Doar că sunt nevoit, căci nu pot a te amăgi, să-ți tulbur limpezimea apelor în care te scalzi. Chiar dacă omul ar fi alinat în vreun fel în iad, și nu este, de către amintirile sale, trebuie să-ți aduc în vedere un lucru destul de cutremurător.

Timpul le vindecă pe toate, nu? Sunt oameni care au trecut prin suferințe cumplite și, ușor-ușor, vremea adiind peste trupurile lor, au ajuns să se uite-n urmă și să vadă cum acele amintiri dispar treptat, pierzându-se în zare precum corăbiile pe mare, coborând sub orizontul trecutului. Iar apoi, întorcând capul spre a privi înainte, au întrezărit noi forme care încep să se distingă în depărtare, făcându-și loc în inima lor o dulce alinare: speranța.

Și așa se împlinesc cuvintele:

Sunt uitat ca un mort, şters din amintire (...) (Psalmul 31:12)

Și moartea trece, suferința și ea, și ne uităm la pozele celui ce s-a dus și ne surprindem în uitare: cum era, ce făcea, ce gânduri avea, ce îi plăcea. Toate se duc și altele vin, și te trezești din beția vieții la un moment dat, că ce a fost e foarte vag, iar timp suficient de-ai mai avea, sigur pe toate le-ai uita.

Ceea ce mă aduce unde voiam să ajung. Lacul de foc, a doua moarte, este veșnic. Dacă amintirea este invers proporțională cu trecerea timpului, atunci amintirea pe infinit dă... zero.

Va fi bunătatea ta iubitoare vestită în mormânt? Sau credincioşia ta în nimicire? Vor fi minunile tale cunoscute în întuneric sau dreptatea ta în ţara uitării? (Psalmul 88:11-12)

La un moment dat omul se va trezi că a uitat totul, că toată existența sa va fi un chin continuu, iar atunci când va vrea să-și găsească picătura de apă, în zadar crezând că îi va domoli câtuși de puțin suferința, va constata cu teroare că a dispărut, că nici măcar nu mai știe ce e aia apă, că până și cuvântul va fi dispărut din amintire, deci gândul nu va mai avea pornire.

Pe de altă parte, și raiul este veșnic, așa că cei care acum își îneacă zilele în lacrimi și sunt tulburați până-n măduva oaselor de viața aceasta deșartă, nu vor mai ține minte nimic din toate cele, căci au crezut în cuvintele Domnului:

Şi Dumnezeu va şterge fiecare lacrimă de la ochii lor; şi nu va mai fi moarte, nici întristare, nici plângere, nici nu va mai fi durere, pentru că lucrurile dintâi s-au dus. (Revelația 21:4)

Mama îmi spunea când eram mai mic: "Trage tare acum, ca mai târziu să-ți fie bine". Din toate lucrurile pe care mi le-a spus și în care n-am ascultat-o, cine își închipuia că o s-o ascult tocmai în asta? Așadar, aplicând sfatul ei într-un context spiritual, am extrapolat acum în toată viața și mai târziu în veșnicie, iar expresia mi-a devenit astfel: trage tare toată viața, ca întru veșnicie să-ți fie bine.

Acum te las cu acest gând: cui crezi că-i va fi mai bine? Celui ce plânge acum, căutând alinarea Domnului pe vecie, sau celui ce râde acum, căutând plăcerile vieții spre pieire?

Înapoi Înainte