Dragul meu cititor, am considerat că este necesar să-ți arăt în cele ce urmează un lucru foarte important, în care poate te vei regăsi sau îi vei regăsi pe alții. Eu știu sigur că m-am regăsit mult timp în această postură și, dacă Dumnezeu nu se milostivea de sufletul meu amărât, continuam să merg pe aceeași cale care duce la pierzanie și în ziua de astăzi.

Vom începe prin a ne uita peste ce le-a spus Cristos preoților și fariseilor din vremurile sale:

Dar ce gândiţi voi? Un om avea doi fii; şi a venit la primul şi a spus: Fiule, du-te, lucrează astăzi în via mea. Iar el a răspuns şi a zis: Refuz să mă duc; dar pe urmă, s-a pocăit şi s-a dus. Și a venit la al doilea şi a spus tot aşa. Și el a răspuns şi a zis: Eu mă duc, domnule. Și nu s-a dus. Care dintre cei doi a făcut voia tatălui? Iar ei i-au spus: Primul. Isus le-a zis: Adevărat vă spun că: Vameşii şi curvele merg în împărăţia lui Dumnezeu înaintea voastră. Fiindcă Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut; dar vameşii şi curvele l-au crezut; şi voi, văzând aceasta, nu v-aţi pocăit mai apoi ca să îl credeţi. (Matei 21:28-32)

Dostoievski, în Crimă și pedeapsă, conturează imaginea unui bețiv care va fi primit în împărăția cerului pentru că nu s-a crezut vrednic de ea:

Iar când va fi isprăvit cu toți ceilalți, va grăi către noi: „Veniți și voi, va spune, veniți voi, bețivilor, veniți voi cei slabi de înger, veniți voi păcătoșilor!“ Și noi vom ieși și ne vom opri în fața lui fără frică. Și va spune el: „Sunteți niște porci! Aveți chip de animale și apucături aidoma lor, dar veniți și voi în împărăția mea!“ Atunci vor grăi cei preaînțelepți, vor grăi cei deștepți: „Doamne, pentru ce-i primești și pe aceștia?“ Și va răspunde el: „Îi primesc, v-o spun vouă, preaînțelepților, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul din ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...“ Și va întinde către noi brațele, și ne vom arunca în brațele lui și vom plânge... și vom înțelege totul! Atunci abia vom înțelege totul!... Și toți vor înțelege (...) Doamne, vie împărăția ta!

Cu aceste două lucruri în minte, îmi doresc astfel să tranzitez către tema principală a articolului.

Cel mai scârbos dintre pământeni este omul religios. El este cu mult mai probabil să ajungă în iad decât bețivul căzut în șanț acoperit cu vânătăi și mirosind a latrină. Cum așa? Simplu: pentru că bețivul are mult mai multe șanse de a-și vedea starea deplorabilă în care se află, în timp ce omul religios se uită cu dispreț la cel căzut și, stând în picioare, mulțumește lui Dumnezeu că nu e ca el.

Mi-e scârbă de oamenii religioși! Și când spun oameni religioși, nu mă refer la ortodocșii bianuali (de Paște și de Crăciun), la protestanții pentru care biserica e un fel de after hours (după cum sugerează și Avicii în Waiting for Love) sau la musulmanii care zic ca restul ca nu cumva să-și piardă capul.

Nu, când spun om religios, mă refer la oameni de genul acesta:

Şi a spus şi această parabolă unora care se încredeau în ei înşişi că erau drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi; doi oameni s-au urcat la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul a stat în picioare şi s-a rugat astfel în el însuşi: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt precum ceilalţi oameni, jecmănitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş. Eu postesc de două ori într-o săptămână, dau zeciuială din tot ce obţin. (Luca 18:9-12)

Omul religios este o binecuvântare pentru Dumnezeu, căci dacă nu era el pe pământ, ce se făcea Dumnezeu fără el? Cine mai ajuta sărmanii, cine mai dădea zeciuială, cine mai construia biserici impunătoare, cine mai deversa cantități impresionante de rugăciuni, VAI ȚIE, pământule! Ce nenorocit erai până să pășească omul religios pe tine!

Cine îți mai spunea ție cum să stai când te rogi, fiindcă omului religios i-a fost descoperit șablonul divin pe care Dumnezeu îl are în mână și pe care-l pune peste toți cei care vin să se roage înaintea lui pentru a vedea dacă poziția lor este corectă.

Cine îți mai lăsa ție rugăciuni pe care să le repeți zi și noapte, căci tot omului religios i s-a arătat formula matematică pe care Dumnezeu o aplică atunci când oricine se roagă înaintea lui pentru a determina dacă e prezent în ea șirul lui Fibonacci.

Ce te făceai fără ritualurile purificatoare care i-au fost arătate omului religios, căci trebuie să contribui și tu în vreun fel la mântuirea sufletului tău, doar n-oi sta cu mâinile în sân să aștepți să-ți pice din cer.

Ce soartă blestemată aveai fără toate tradițiile binecuvântate pe care omul religios le-a adus în pântecele tale, pentru că lui i-a fost dat să descopere lumii căile multiple către cer și diversitatea religioasă care trebuiesc neapărat îmbrățișate ca făcând parte din patrimoniul ceresc.

Dar oare mai vorbim despre același Dumnezeu pe care îl cunosc, de Domnul Isus Cristos? Nu, bineînțeles că nu, dragul meu, pentru că omul religios nu l-a cunoscut și nu-l va cunoaște niciodată pe Dumnezeu, pentru că de fiecare dată când Dumnezeu a vrut să i se descopere, acesta i-a arătat cât de religios e și atunci Dumnezeu și-a dat seama că n-are de ce să i se mai descopere pentru că omul religios deja știe tot ce trebuie.

Sângele lui Cristos nu este suficient de bun pentru omul religios, pentru că el are ceva mai bun: propria sa viață pe care o va da atunci când va fi aruncat în lacul de foc pentru a fi nimicit întru eternitate. El este mai bun ca Cristos, el este Religios!

Iată ce spunea Cristos despre ceea ce eu văd ca fiind scârbele pământului:

Vai vouă, scribi şi farisei, făţarnicilor! Pentru că înconjuraţi marea şi pământul să faceţi un prozelit; şi când l-aţi făcut, îl faceţi de două ori mai mult copilul iadului decât pe voi înşivă. (Matei 23:15)

Ateii au dreptate în mare parte când spun că religiile sunt molimile pământului și nu am nici o problemă în a recunoaște asta.

Două lucruri îmi sunt uimitoare și mă fac să-l iubesc și mai mult pe Domnul:

  1. Mă uimește cum cei mai mari dușmani ai sfinților, profeților și ai lui Cristos însuși au fost oamenii religioși. Pe parcursul Vechiul Testament, profeții care erau trimiși către Israelul răzvrătit erau batjocoriți, umiliți, bătuți și omorâți, doar pentru că Dumnezeu îi trimitea să le spună celorlalți cât de mizerabili sunt de fapt. În Noul Testament, Isus Cristos a fost omorât de către preoți și masele îndobitocite de religiozitatea lor.
  2. Mă uimește și mai mult faptul că, având această pleiadă de mărturii în cuvântul Domnului, oamenii se strâng buluc de mii de ani înaintea popilor, a pastorilor și predicatorilor care nu fac decât să ducă mai departe religiozitatea strămoșilor, pe parcursul timpului adăugând la ea aroma personală.

Iar aceste două lucruri mă ajută să realizez că, deși evident pentru mine în acest moment și atât de simplu de înțeles, vălul este încă pus pe ochii și inimile majorității și este imposibil de înlăturat în absența unei revelații din partea lui Dumnezeu; și de aici dragostea mea sporită pentru el, fiindcă îmi dau seama cât de mult mă iubește de m-a scos de sub această copleșitoare amăgire a religiei.

Sper să fiu suficient de clar, suficient de grav, suficient de îndrăzneț când îți spun că oamenii religioși reprezintă punctul culminant al depravării umane: pentru ei nu este suficient că sunt morți în păcat, ci se mai cred și superiori tuturor celorlalți, fiindcă ei sunt într-o religie, iar asta îi face mai buni și le garantează viața veșnică.

Ei fac ceva în privința păcatelor lor: le justifică cu Biblia în mână, le ascund pe sub sutanele popilor, le bălmăjesc într-o rugăciune înainte de culcare, le spală cu apă, le meditează afară din existență, după cum a primit fiecare.

Israel, poporul ales, ultrareligios, având legea, ritualurile, spălările, tradițiile, pe însuși Duhul Sfânt în templu, iată ce mărturie era adusă împotriva lor:

Dar ei nu au dat ascultare; şi Manase i-a amăgit pentru a face mai mult rău decât au făcut naţiunile pe care DOMNUL le nimicise dinaintea copiilor lui Israel. (2 Împărați 21:9)

Cum a ajuns poporul ales să fie mai spurcat decât cei pe care Dumnezeu îi nimicise din cauza urâciunilor lor? Pentru că religiozitatea nu are nici o legătură cu credința adevărată.

Credința adevărată e ca telemeaua de oaie, în timp ce religiozitatea e ca brânza bulgărească: arată cam la fel pentru necunoscători, ba chiar și la gust te poate păcăli, dar la o analiză amănunțită îți dai seama că ai de-a face cu un fals care n-a văzut laptele niciodată.

Totuși, de ce o cumpără lumea? Pentru că e ieftină și lumea mai e și proastă pe deasupra; nu pentru că ar suferi de boli neurologice, ci pentru că refuză cunoașterea, iar când începi să faci asta, Dumnezeu te aruncă în întuneric:

Poporul meu este nimicit din lipsă de cunoaştere, pentru că tu ai respins cunoaşterea, eu de asemenea te voi respinge, ca să nu îmi fii preot; văzând că ai uitat legea Dumnezeului tău, eu de asemenea îi voi uita pe copiii tăi. (Osea 4:6)

Asta este realitatea în care te-ai născut, dragul meu, și nu sunt genul care să se ferească din a spune lucrurilor pe nume. Nu-mi doresc să jignesc, dar nici nu-mi doresc să jigodesc de la adevăr.

Cui nu-i place adevărul, își va întoarce urechile de la adevăr și se va afunda și mai mult în religiozitatea sa, pentru că este năluca lui în fața focului mistuitor care îi va consuma toată ființa după ce va da socoteală pentru momentele în care Dumnezeu a vrut să-l scape de judecată și el n-a vrut, pentru că avea tot ce-i trebuie: avea religia lui, și asta l-a scăpat de judecată... până a murit.

Înapoi Înainte