Să îşi părăsească cel stricat calea şi omul nedrept gândurile lui, şi să se întoarcă la DOMNUL, iar el va avea milă de el; şi la Dumnezeul nostru, căci el îşi înmulţeşte iertarea. (Isaia 55:7)

Nu există om pe acest pământ care, cauzând suferință celor din jur și devenind conștient de acest lucru, să nu fie mângâiat, uneori chiar până la lacrimi, la auzul binecuvântării pe care iertarea i-o oferă. În acel moment, menghina neliniștii care îi strângea și ultima suflare din el și mustrările de conștiință care îl copleșeau, dispar precum întunericul străpuns de lumină și sunt date uitării pentru a face loc bucuriei care umple sufletul de liniște și pace, căci omul a fost iertat și acum poate privi în ochi pe cei cărora, cu ceva timp în urmă, le-a cauzat suferință din cauza egoismului său.

Cititorul meu drag, dacă până acum ți-am arătat doar calitatea de Judecător implacabil a Domnului, furios pe toată această lume căzută în păcat, în continuare vei vedea inima lui frântă din cauza noastră, din care reiese minunata calitate de Tată ceresc. Dacă în Psalmul 94:9(...) Cel ce a format ochiul, nu va vedea? se aducea o aspră mustrare celor neînțelepți care credeau că cel care a făcut ochiul nu va vedea, atunci de ce să dăm dovadă de aceeași lipsă de înțelepciune și să avem impresia că cel despre care se spune că este dragoste (I Ioan 4:16(...) Dumnezeu este dragoste; (...)), nu poate iubi?

Tată ceresc

(...) Tatăl nostru care eşti în cer, Sfinţit fie numele tău. (...) (Luca 11:2)

Deși pe parcursul Biblie se regăsește un echilibru între conceptele prezentate, totuși, printr-un studiu atent, se poate discerne că Vechiul Testament are de-a face în principal cu condamnarea lumii în fața lui Dumnezeu și imposibilitatea omului de a face ceva pentru a-i câștiga favorul Domnului, cât și cu depravarea cumplită pe care până și poporul ales, înzestrat cu înțelepciunea și cunoașterea venită în mod direct de sus, o poate lucra pe pământ din cauza naturii noastre păcătoase. Începând cu Noul Testament, accentul cade pe calitatea de Tată ceresc a lui Dumnezeu, fiind scos în evidență cel de-al doilea laitmotiv biblic care reface echilibrul perturbat de greutatea condamnării: mila.

Motivul pentru care Domnul amărăște sufletul omului prin judecată și condamnare în Vechiul Testament, ca mai apoi să-l îndulcească prin mila sa nemărginită în cel Nou, este același pentru care nici unul dintre noi, după ce a gustat din dulceața mierii, nu va pune în gură amăreala pelinului. Acest lucru se poate observa acum în societatea hedonistă în care trăim, în care scopul suprem al existenței este fericirea sinelui. De asemenea, poți cerceta personal să vezi câți dintre cei care spun că sunt credincioși și citesc din Biblie, au citit și Vechiul Testament plin de violență, moarte și aparent fără speranță. De aceea sunt mulți care, la auzirea faptului că Dumnezeu este iubire, rețin doar atât din toată narativa biblică și se opun vehement oricărei tentative venite din partea altcuiva de a le arăta că Dumnezeu este de asemenea și dreptate și adevăr; nimeni nu vrea să cunoască pelinul vieții, ci doar mierea desfătării.

Această diferență între cele două părți ale Bibliei devine și mai evidentă în momentul în care descoperim că în tot Vechiul Testament, cuvântul tată cu majusculă apare doar o singură dată, într-o profeție despre Cristos:

Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul lui şi îi va fi pus numele Minunat, Sfătuitor, Dumnezeul puternic, Tatăl veşnic, Prinţul Păcii. (Isaia 9:6)

Bineînțeles că toate acestea nu înseamnă că Vechiul Testament nu este plin de speranță, iertare și iubire, doar că aceste concepte sunt în plan secundar distrugerii semănate peste tot de către omul turbat de păcat și pârjolului pe care Dumnezeu l-a adus asupra lui în furi-ai justificată și cu intenția de a stăvili consumarea a toată suflarea de poftele trupești.

Pentru a-ți descoperi trăsătura de Tată ceresc a Domnului, vom parcurge câteva versete împreună, cu ajutorul cărora vom vedea că sentimentele pe care Dumnezeu le manifestă sunt identice cu cele pe care un tată iubitor le-ar avea pentru copiii lui.

1. Domnul are o inimă de tată

VEDEȚI ce fel de dragoste ne-a dat Tatăl, ca să fim chemaţi fiii lui Dumnezeu (...) (1 Ioan 3:1)

2. El îi vede pe cei care vin la el ca fiind fiii și fiicele lui

Și vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul Cel Atotputernic. (2 Corinteni 6:18)

3. Este milostiv și îndelung răbdător și nu dorește ca nimeni să piară

Domnul nu întârzie referitor la promisiunea lui, aşa cum unii socotesc întârziere, ci este îndelung răbdător faţă de noi şi nu doreşte ca cineva să piară, ci toţi să vină la pocăinţă. (2 Petru 3:9)

4. Are o dorință de ocrotire, deși copiii sunt rebeli și violenți

Ierusalime, Ierusalime, care ucizi profeţii şi împroşti cu pietre pe cei trimişi la tine. Cât de des am voit să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi aţi refuzat. (Matei 23:37)

5. Are o inimă frântă din cauza suferinței copiilor săi

DE s-ar preface în ape, capul meu, şi o fântână de lacrimi, ochii mei, ca să plâng zi şi noapte pentru cei ucişi ai fiicei poporului meu! (Ieremia 9:1)

6. Își disciplinează copiii atunci când greșesc pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă

Şi aţi uitat îndemnul care vă vorbeşte ca unor copii: Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu cădea de oboseală când eşti mustrat de el; (Evrei 12:5)

7. Le pregătește o moștenire copiilor săi

Dar aşa cum este scris: Ochiul nu a văzut nici urechea nu a auzit, şi nici la inima omului nu au urcat cele pregătite de Dumnezeu pentru cei ce îl iubesc. (1 Corinteni 2:9)

8. Le oferă educație alor săi pentru a fi pe placul lui și a-i feri de rău

Orice amărăciune şi furie şi mânie şi strigăte şi vorbire rea să fie înlăturate de la voi, împreună cu toată răutatea; (Efeseni 4:31)
Dar curvia şi toată necurăţia sau lăcomia să nu le lăsaţi niciodată să fie numite între voi, precum se cuvine sfinţilor; nici murdării, nici vorbiri prosteşti, nici glume vulgare, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă aducerea de mulţumiri. (Efeseni 5:3-4)
În final, fraţilor, toate cele ce sunt adevărate, toate cele oneste, toate cele drepte, toate cele pure, toate cele de iubit, toate cele vorbite de bine, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, gândiţi-vă la acestea. (Filipeni 4:8)


Prin conștientizarea celor două trăsături de Tată și Judecător ale lui Dumnezeu, ne aflăm în măsură să deschidem discuția despre dragostea, mila și compasiunea Domnului pentru noi, calități care nu pot fi înțelese pe deplin decât atunci când sunt contrastate cu severitatea și imparțialitatea judecății sale, deși până și această comparație nu face cu adevărat cinste minunatei afirmații Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8).

Ce este mântuirea?

Odată înțeles conceptul de păcat și consecința pe care înfăptuirea acestuia o poartă, anume moartea veșnică, devine destul de evident că mântuirea nu poate fi altceva decât curățarea sufletului de păcat și îmbrăcarea lui cu viață veșnică, iar acest lucru este menționat încă din primul capitol al primei cărți din Noul Testament:

Şi ea va naşte un Fiu şi îi vei pune numele ISUS, pentru că el va salva pe poporul său de păcatele lor. (Matei 1:21)

Acum că am lămurit acest aspect, mai mult ca sigur îmi vei adresa aceeași întrebare pe care temnicerul le-a adresat-o apostolului Pavel și lui Sila:

(...) ce trebuie să fac pentru a fi salvat? (Fapte 16:30)

La care eu îți voi răspunde același lucru pe care cei doi l-au rostit acestuia:

(...) Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi salvat (...) (Fapte 16:31)

Crezi? Da? Excelent, acum îți poți vedea de viață liniștit. Rămâi cu bine și ne vedem pe partea cealaltă... doar că te îndemn să îți înfrânezi această tendință egocentristă și să iei aminte la următoarele cuvinte rostite de Cristos:

Atunci Isus a spus discipolilor săi: Dacă cineva voieşte să vină după mine, să se lepede de el însuşi şi să îşi ridice crucea şi să mă urmeze. Fiindcă oricine voieşte să îşi salveze viaţa, o va pierde; şi oricine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va găsi. (Matei 16:24-25)

Cuvintele Domnului sunt cu atât mai ofensatoarea cu cât infatuarea celui care le aude este mai mare. Ele răsună adânc în interiorul ființei noastre și răscolesc sentimente acute de repulsie, deoarece toată viziunea noastră asupra vieții a fost construită în jurul preferințelor personale și a propriei fericiri. În adâncul nostru suntem ființe de un egoism macabru, încercând să acoperim duhoarea sinelui prin straturi de măști care construiesc teatrul de păpuși la care participăm în fiecare zi când dăm ochii unii cu alții.

Pentru că îmi doresc să înțelegi pe deplin ce anume transmite Cristos prin aceste cuvinte, permite-mi, te rog, o comparație:

Asemeni unui fiu neghiob care, fiind privilegiat cu oportunitatea de a învăța pentru a avea un loc de muncă bine plătit și a duce o viață lipsită cel puțin de grija lucrurilor materiale, disprețuiește mustrarea tatălui său și pierde vremea cu băieții pe la colț de stradă, acum rupându-și oasele de muncă și îndurând fluctuațiile nemiloase ale vremii, în loc să stea confortabil într-un birou și să-și folosească mintea, la fel și noi ne opunem șlefuirii prin care Dumnezeu dorește să ne facă perfecți și demni de împărăția lui, devenind astfel niște pietre necioplite aruncate în uitare, când puteam deveni niște diamante strălucitoare acoperite cu onoare; și asta doar dacă am fi renunțat la noi.

Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă. (Matei 13:43)

Alegerea este una simplă și îți aparține: îți dorești să strălucești asemeni unei stele, sau vrei să te stingi scrâșnind din dinți și urlând de durere?

Dacă ai făcut alegerea să continuăm împreună în dezlegarea misterului Domnului, atunci haide să vedem ce înseamnă cu adevărat mântuirea sufletului tău și de ce credința în Cristos presupune o realitate pe care puțini doresc să o îmbrățișeze, aceea a unei inimi frânte și a unui duh căit înaintea Domnului. O să-ți îndrept atenția asupra felului în care David își varsă amarul înaintea lui Dumnezeu, în speranța în care se va contura în mintea ta ce înseamnă cu adevărat conștientizarea naturii noastre păcătoase:

(...) nu este odihnă în oasele mele din cauza păcatului meu. (...) Sunt tulburat; sunt foarte încovoiat; umblu jelind toată ziua. (Psalmul 38:3, 6)

Conștientizarea păcatului

Conștientizarea deplină a păcatului provoacă întristare profundă. Puternica afirmație a unui chin continuu din cauza păcatului propriu conturează imaginea unei existențe în care fericirea este doar o amintire care, la un moment dat, va cădea asemenea ultimei petale din floarea vârstei, fiind înlocuită de suferința perpetuă care va sparge în bucăți și va împrăștia prin vântul agoniei până și semețele fortificații ale unei inimi împietrite.

Aceeași durere o găsim reprodusă și în Noul Testament de către apostolul Pavel, care, după ce descrie războiul dinăuntrul său și corupția propriului trup în a lucra ceea ce el nu dorește a înfăptui, agonizează în aparenta lipsă de speranță în care se află:

O, ce om nenorocit sunt eu! Cine mă va elibera din trupul acestei morţi? (Romani 7:24)

Dragul meu cititor, trebuie să înțelegi că această conștientizare se va produce oricum la un moment dat, acel moment sosind când vei sta în fața unui Dumnezeu drept și sfânt care va da pe față toate lucrurile pe care ai încercat să le ascunzi toată viața (Romani 2:16În ziua când Dumnezeu va judeca tainele oamenilor prin Isus Cristos (...)). Atunci realitatea unei suferințe fără de sfârșit îți va invada toată ființa, printre avalanșa de amintiri în care Dumnezeu a încercat să te scape din ghearele morții numărându-se și aceste cuvinte pe care le citești acum. Diferența pe care tu o poți face în acest moment constă în a-ți da voie să primești cunoașterea venită de sus, împreună cu mustrarea unui Tată care îți vrea binele, alternativa fiind să continui cu încăpățânare să respingi această chemare, amăgindu-te cu gândul că dacă nu te doare, înseamnă că nu ai nimic; nici cancerul în sinea lui nu doare, până când, nu de puține ori, e prea târziu.

Această suferință venită de sus nu este trimisă peste noi pentru că lui Dumnezeu îi place să facă pe grozavul torturând niște insecte cu lupa, ci ea este deschizătoare de cale către următoarea oprire pe drumul vitreg și pustiu care duce la mântuire:

Căci îmi voi mărturisi nelegiuirea; îmi va părea rău pentru păcatul meu. (Psalmul 38:18)

Din suferința conștientă din cauza păcatului, se naște dorința de a obține iertarea și de a fi mângâiat de blândețea ei. Doar că aici există o distincție crucială care face această dorință să fie complet diferită de cea prin care se dorește scăparea de durere prin administrarea unui analgezic, ca după să ne întoarcem să facem același lucru care ne-a cauzat inițial durerea. Ceea ce caută Dumnezeu în om este o dorință autentică de a renunța la păcatele proprii și a merge pe calea lui. Această dorință poartă numele de pocăință.

Pocăința

(...) dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. (Luca 13:3)

Poate ai mai auzit de pocăiți, pe ici, pe colo, la fel cum am auzit și eu, doar că în ultima vreme am ajuns să-mi dau seama că cei care se autointitulează astfel au aceeași atitudine față de acest concept similară cu a unei muște bezmetice care se lovește de geam încercând să ajungă la lumină. Pocăința nu este o modă printre bisericoși sau un regim spiritual provenit ca urmare a unei perioade de ghiftuire păcătoasă.

De aceea, casă a lui Israel, eu vă voi judeca, pe fiecare conform căilor lui, spune Domnul DUMNEZEU. Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă de la toate fărădelegile voastre; astfel nelegiuirea nu va fi ruina voastră. (Ezechiel 18:30)

Pocăința este dorința de renunțare la păcatele proprii, venită ca urmare a întristării provocate de conștientizarea acestora. Elaborând, pocăința este renunțarea continuă la sine până când tot ceea ce rămâne este ceea ce Dumnezeu vrea să vadă în tine. A spune că te-ai pocăit are la fel de mult sens cu a spune că ai respirat cândva, iar acum nu mai ai nevoie de aer. Este necesar să înțelegi că nu trebuie să te pocăiești pentru a fi pe placul Domnului, ci trebuie să fii pocăit.

DOMNUL este aproape de cei cu o inimă frântă şi salvează pe cei cu un duh căit. (Psalmul 34:18)

Pentru că mai devreme vorbeam despre echilibrul pe care Dumnezeu îl păstrează în tot mesajul biblic, dacă ne aplecăm cu atenție asupra cuvintelor sale, observăm că, încă din Vechiul Testament, pocăința reprezintă precursorul mântuirii. În cartea lui Iov, considerată tradițional cea mai veche carte din Biblie, înainte de poporul Israel și legea leviticală, găsim definiția pocăinței:

El priveşte la oameni şi dacă cineva spune: Am păcătuit şi am pervertit ceea ce era drept şi nu mi-a folosit, el va elibera sufletul lui de la mersul în groapă şi viaţa lui va vedea lumina. (Iov 33:27-28)

După cum era de așteptat, această doctrină este repetată de Cristos în Noul Testament sub forma pildei fiului risipitor:

Iar fiul i-a spus: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta şi nu mai sunt demn să fiu chemat fiul tău. (Luca 15:21)

Acum, după ce toate acestea au fost explicate, haide să pășim agale spre definiția care în depărtare se întrezare, a ceea ce poartă numele de salvare.

Fiindcă întristarea evlavioasă lucrează pocăinţă până la salvare (...) (2 Corinteni 7:10)

Mântuirea

Mântuirea este rezultatul pocăinței izvorâtă din inima frântă de întristarea venită de la Dumnezeu. Iar toate acestea sunt posibile doar prin credință. Despre credință vom vorbi mai pe larg în următorul capitol, dar pentru moment te voi ajuta să vizualizezi această întreagă doctrină printr-o simplă paralelă cu mica celulă care alcătuiește întreg corpul nostru: mitocondriile reprezintă întristarea evlavioasă, nucleul este pocăința, acestea fiind cuprinse în membrana credinței. Dacă membrana este ruptă, celula moare, sufletul moare... noi murim:

(...) aşa cum este scris: Cel drept va trăi prin credinţă. (Romani 1:17)

Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului

Revenind la trăsătura de Judecător a Domnului și gândindu-ne puțin la ea, vom descoperi negreșit că, dacă plata păcatului este moartea, iar mântuirea este scăparea de moartea venită ca consecință a păcatelor noastre, ceva lipsește din această ecuație. Un judecător drept nu poate închide ochii și șterge cu buretele o nelegiuire doar pentru că în fața lui se află copilul său, altfel ar fi ipocrit și corupt, judecând cu părtinire, absolvindu-și familia de pedeapsă, dar condamnând pe alții pentru aceleași răutăți înfăptuite.

Ceea ce lipsește devine evident. Din moment ce mântuirea absolvă de pedeapsă, atunci se naște întrebarea: cine suferă pedeapsa în locul nostru? Cine trebuie să moară, ca noi să trăim? Vom vedea în cele ce urmează că ceea ce Dumnezeu a lucrat pe acest pământ în fața tuturor este demn de a purta numele de mister al evlaviei: Isus Cristos, Dumnezeu și om.

Înapoi Înainte